Xander Gabe
Tot ce simt și ce gândesc, am să-ți arăt și mărturisesc.
Jul 6, 2016
May 30, 2016
O minte frumoasă (sau relația unui schizofrenic paranoic)
O minte nu stă, nu doarme, nu
mănâncă, dar se hrănește. Se hrănește cu tot ce e frumos, cu tot ce e urât, cu
tot ce este. O face fără discriminare, dar nu o face fără filtru. Proces
natural pentru un om normal, dar lucrurile se schimbă atunci când în cauză este
un om nenatural, nenormal.
Aaron stătea izolat în punctul cel
mai central al camerei pe care îl găsise. Stătea într-un picior pentru că era
ferm convins că pe cât stă mai aproapre de centru, cu atât mai echilibrat va
fi. Stătea relativ nemișcat pentru o persoană care stă totuși într-un picior,
dar cert era că mintea îi mergea. Îi mergea în multe locuri, dar în special la
ea. Știa pe de rost ce s-a întâmplat, dar nu știa cum s-a întâmplat.(nu știa
nici de ce, dar mama sa îi spunea întotdeauna că totul se întâmplă cu un motiv,
așa că nu își bătea prea mult capul cu asta acum.) Nu înțelegea însă cum s-a
ajuns aici. Nu era de parcă nu se afla acolo. Sau poate s-a întâmplat când nu
era acolo, sau poate în clipele când era exact lângă ea, dar atunci ce trebuia
să facă? O avalanșă de gânduri și ipoteze ce se derulau fără oprire și mai
important, fără răspuns.
Își amintea momente. Momentul când a
văzut-o, momentul când a remarcat-o, momentul când a vrut să o cunoască,
momentul când a decis că vrea să o aibă. Nu ai cu să nu o faci. Mai frumoasă
decât ar ști vreodată să recunoască, inocentă, delicată și pasionată și
abițioasă.(e adevărat, ultimele două se aplicau doar la lucrurile ce o
pasionau, dar adevărul este că așa își dorea să fie și el la un moment dat.) Ar
fi vrut să își amintească și momentul în care a avut-o, dar nu părea să-și
amintească, iar el își amintește totul. Momente frumoase îl fac să plutească.
Începe să se ridice, dar momente mai puțin frumoase apar să-l coboare treptat.
Certurile își făceau auzită prezența. Ecouri acum, dar la fel de pătrunzătoare.
Au fost multe, dar parcă aveau un singur izvor, nu o cunoștea, nu o înțelegea.
Ironic e că știa multe desprea ea, știa destul să nu aibă problemă în a decide
ce cadouri să-i ia până la aniversarea nunții de argint, dar nu o cunoștea.
Avea prieteni pentru asta, avea părinți pentru asta. El mima cunoașterea cu
informații mărunte despre ea. Culoarea preferată, mâncarea pe care nu o suporta,
animalele pe care le iubea, dar cu toții știm că lucrurile fizice nu au
durabilitatea celor metafizice, așa că ele au fost înlocuite de incertitudine,
nesiguranță, gelozie. Ele stau în minte și se hrănesc. Așa se face că în
căutarea hranei, au pornit în căutarea lor, a celor ce știu. Și acum știa și
el, deși, după aceea, nu mai era așa sigur că voia. Nu înțelegea de ce ea îl
descria așa precis, chirurgical, rece: ”are niște trăsături de caracter
mizerabile”, ”îi prea porc”, ”merit ceva mai bun”, pe când el în conversațiile
cu prietenii folosea termeni vagi, ce nu arătau întreaga lui neliniște. Îl
deranja și faptul că toți erau bărbați care erau dispuși să-i ofere o ”alternativă
sexuală” oricând era nevoie, dar mai degrabă îl deranja faptul că ei erau mereu
primii care îi știau problemele și era dispusă să renunțe la multe înainte ca
gândul de a renunța la ei să apară. În fiecare confruntare pe această temă ei
erau automat așezați sub o pătură a prieteniei neinteresate ce se ridica în
spatele ei, iar el... el era pe partea cealaltă. Multe vorbe s-au aruncat pe
imperfecțiuni și prea puține pe lucrurile bune, știe asta, dar sufletul urlă
doar când îl doare, nu atunci când e liniștit.
Trebuia să-i scriu, nu sa-i spun
toate astea. Vorbele au darul de a călători, dar o fac repede și câteodată își
ratează stația. Ele vin și pleacă, nu stau asemenea scrisului ce zace în
suflet. Acum îi scriu. Într-un final. Și așa ”nu mai era nimic...de pierdut”.
Scrie un mesaj de adio, nu pentru
ea, pentru că pe ea ar mai dori să o vadă, ci o scrie lui, cel ce stă într-un
picior în mijlocul camerei, nebun de legat și legat la gât.
Apr 27, 2016
Apr 24, 2016
Apr 8, 2016
Mar 30, 2016
Nov 26, 2015
Love 2.1.
Noaptea începe cu
licurici mecanici colorați pe tavan. Se mișcă greoi într-o pădure ce stă să se
aprindă. Mișcările devin din ce în ce mai alerte, chemând cu ei oameni frumoși
cu suflet tânăr. Căștile așezate pe urechi încep să tremure pe ritm. Și tremură
mai repede și tremură mai tare și tremură mai colorat și tremur și eu o dată cu
ele. Închid pentru o secundă ochii și îmi potrivesc inima. Beat-uri pe minut și
pulsuri pe secundă.
Podiumul vibrează sub tălpi și îmi
ridic privirea. Văd mâini în aer și trupuri ce se mișcă. Simt vapori de
fericire cum se ridică spre ceruri artificiale și ce apoi se revarsă peste
toți. Ne mișcăm toți pe același ritm de parcă stăpânim un singur trup. Mintea
ne e undeva departe pentru că nu avem nevoie de ea ca să simțim. Ating
butoanele și clapele cu grijă de parcă v-aș atinge pe voi, de parcă ne-aș
atinge pe noi. Ating, învărt, lovesc. Simt, trăiesc, iubesc. Am găsit melodia
potrivită și o las să curgă. Se prelinge prin mulțime și vă alimentez sufletul
ce a uitat să existe până acum.
Volumul crește, pulsul se grăbește, nimeni nu vorbește.
Mă dau în spate și vă privesc. Sunteți unul și te văd. Te ridic încet, te port
și te fac să auzi ritmuri ce te cutremură. Contruiesc o lume perfectă și ți-o
arăt cum se distruge. Îți dau extazul și te fac să crezi că-l poți atinge.
Creez o noapte perfectă. Una în care sunt din nou copil, una în care lumina licuricilor nu se va mai stinge.
Subscribe to:
Posts (Atom)