Nu știu cum se
face că în fiecare noapte îți ajung la ușă. Deseori spun că nu o voi mai face,
dar la fel de des mă găsesc privind acea ușă albă. Neștiind dacă să bat sau nu.
Mintea îmi spune să nu, picioarele stau locului, asumând neutralitatea, iar
sticla din mâna dreaptă îmi spune că nu e nimic greșit aici, așa că bat.
În prag ești acum
tu. Vinovată ca de fiecare dată. Dacă tu nu mi-ai deschide, aș fi acasă,
lucrând la mahmureala de mâine dimineață. Dar tu îmi deschizi, chiar dacă e ora
4 dimineața. Și stai îmbrăcată sumar și eu fac un pas în spate să te pot admira
cum meriți, dar înainte să o pot face, mă prinzi de braț și mă tragi înauntru.
O iei înainte și eu te privesc ca un prădător. Și totuși tu pășești ca o
felină, delicat și atentă, pe vârfuri, trezindu-mă din beție și îmbătându-mă cu
iubire.
Te cuprind de la
spate și îți șoptesc un „Îmi cer scuze pentru ora târzie”, dar adevărul este că
nu îmi pare. Tu te întorci cu jumătate de față și îmi spui „Nu e nimic, nu sunt
obosită”. E unda verde pe care o așteptam. Te sărut și tu răspunzi la fel de
pasional ca întotdeauna. Scap sticla pe jumatate goala pe jos, dar nu mai
contează. Nu mai contează nici trecutul, nici ce spun prietenele tale, nimic nu
mai contează când tu ești mai goală ca sticla de pe covor.
No comments:
Post a Comment