Lumină și tăcere

             Plouă și e puțină lumină. Orașul tace și în aer se ridică un pregnant miros de urină. La capăt de alee, sub o pătură de întuneric, stă un bătrân lipsit de adăpost. Rezemat de un perete scorojit, testează asiduu o brichetă metalică ce nu dorește a se aprinde. Gestul a devenit mai mecanic decât mecanismul defect al instrumentului în sine. Nici privirea nu urmărește rotița ce presează piatra lăuntrică ce se stoarce pentru a produce mărunte scântei ce decorează cerul negru de nori ploioși.

            Rătăcită, o micuță orfană își croiește timid calea spre licuricii metalici. O fascinează viața lor atât de scurtă, dar atât de spectaculoasă. Se nasc cu zgomot și mor în liniște. Ajunsă în fața bătrânului, îl privește cu fascinație. Barba și părul lung îi sunt jumătate albe și jumătate negre, iar ochii sunt ascunși în spatele pleoapelor. Ar dori să observe mai multe, dar viața scurtă a licuricilor nu îi permite, iar stelele și luna nu îndrăznesc să atingă acel colț de lume. Fetița își drege glasul, iar urechile bătrânului tresar discret în încercarea de a identifica sursa deranjului. Stau față în față, dar nimeni nu spune nimic.

-          Ce faceți domnule?

Răspunsul întârzie.

-          Ce faceți domnule?!

           

            Bătrânul rămâne impasibil. Pe când fețița inspiră pentru a-l întreba încă o dată, o voce groasă își face intrarea.

-          Caut lumina.

-          Dar nu o căutați bine, spune fetița nedumerită.

-          De ce spui asta?

-          Păi aveți ochii închiși. Cum să vedeți lumina când ochii dumneavoastră sunt închiși?

-          Nu trebuie s-o văd, o voi simți când o voi găsi.

           

            Confuzia fetiței crește. Cum are de gând să simtă lumina fără să o vadă?

-          Și de ce o căutați noapte și într-un loc atât de întunecat?

-          Lumina pe care o caut eu vine din întuneric. Sunt în locul potrivit.

-          Asta e o prostie domnule, nu pot să înțeleg cum să vină lumina din bezna asta.

-          Normal că nu înțelegi, fetiță naivă ce ești. Tu nu ști nimic.

            Cuvintele astea o enervează și o fac să se apropie de el și să-l plesnească cât de tare poate. Bătrânul scapă briceta, iar ochii i se deschid. În fața fetiței își fac prezenta două irisuri albe, lipsite de pupile ce parcă îi străpung întreaga ființă. Ea duce mâna la gură, dar niciun sunet nu scapă. Îl privește în lumina oferită de fulgerele ce anunță furtuna ce acaparează cerul. Rămâne împietrită pentru o clipă, cu ochii larg deschiși, încercând să absoarbă cât mai multă informație. Cerul adoarme din nou și fetița se apleacă. Ridică bricheta și o întoarce în mâna bătrânului. Se așează lângă el, privind în față și îi spune pe un ton cald:

-          Vă voi ajuta să găsiți lumina...