Miroase a iarnă
și strada e pustie. E liniște și întuneric, iar eu zac uitat de lume, pe o
bancă. Gândurile răsună cu ecou, dar mă fac că nu le aud. Mă ascund de viață și
de timp, sperând că ele, la rândul lor, vor uita de mine. Stau cu ochii
întredeschiși, privind stele ce există doar pe cerul meu și aud frigul cum se
strecoară în pietre, făcându-le să tremure.
Miroase a flori și pași mărunți
se-apropie de mine. Cu un zâmbet fermecător și sclipirea fulgilor de nea în
iris, îți faci simțită prezența. Pășești grațios și pietrele nu mai tremură.
Zăpada se ferește și te duce la mine. Mă cuprinzi de mână și mă ridici la tine.
Te privesc și văd lumea în chipul tău. Nu îmi spui nimic și nici eu nu te-ntreb
nimic, simt de parcă toate mi-au fost spuse și niciuna nu mai contează. Îmi
zâmbești în continuare și nu îmi pare, nici pentru o fracțiune, fals. Ai atâta
iubire încât îmi dai și mie, și mi-e atât de bine...
Miroase a nimic. Tu mă săruți. Mă ți de mână și mă duci în altă lume. Corpul mi-a rămas pe acea bancă din parc. Rece și inert. Pășesc în urma ta, dar parcă cunosc drumul. Am mai fost pe aici, acum mult timp, și mergeam în direcția opusă.
No comments:
Post a Comment