Dec 15, 2014

O noapte de iarnă



           Miroase a iarnă și strada e pustie. E liniște și întuneric, iar eu zac uitat de lume, pe o bancă. Gândurile răsună cu ecou, dar mă fac că nu le aud. Mă ascund de viață și de timp, sperând că ele, la rândul lor, vor uita de mine. Stau cu ochii întredeschiși, privind stele ce există doar pe cerul meu și aud frigul cum se strecoară în pietre, făcându-le să tremure.
    Miroase a flori și pași mărunți se-apropie de mine. Cu un zâmbet fermecător și sclipirea fulgilor de nea în iris, îți faci simțită prezența. Pășești grațios și pietrele nu mai tremură. Zăpada se ferește și te duce la mine. Mă cuprinzi de mână și mă ridici la tine. Te privesc și văd lumea în chipul tău. Nu îmi spui nimic și nici eu nu te-ntreb nimic, simt de parcă toate mi-au fost spuse și niciuna nu mai contează. Îmi zâmbești în continuare și nu îmi pare, nici pentru o fracțiune, fals. Ai atâta iubire încât îmi dai și mie, și mi-e atât de bine...              
            Miroase a nimic. Tu mă săruți. Mă ți de mână și mă duci în altă lume. Corpul mi-a rămas pe acea bancă din parc. Rece și inert. Pășesc în urma ta, dar parcă cunosc drumul. Am mai fost pe aici, acum mult timp, și mergeam în direcția opusă.

No comments:

Post a Comment