Mă găsesc într-un hol gol, îmbrăcat doar cu o ușă albă ce mă seduce. Ecouri
lăuntrice îmi amintesc că mă regăsesc într-o societate în care totul e
senzațional și într-un superlativ absolut, doar eu și restul lumii ne găsim într-o
zonă de „nu ești...”. Nu ești destul de bun, nu ești destul de periculos, nu
ești destul de frumos, nu ești destul de bogat, nu ești destul de înalt, nu
ești destul de slab, nu esti destul de puternic, nu ești destul de încrezător
și ajungi să crezi că nu ești...deloc. Din acest motiv mă bucur că uneori mă
regăsesc într-o lume în care uit ca trăiesc.
Privesc ușa și ea se face că nu mă
vede, doar pentru că n-am cheie. Mă apropri și îi șoptesc. Îi spun că trebuie
să se deschidă pentru că eu sunt stăpânul și în spatele ei se află creierul
meu. Ea nu pare prea convinsă și zice că n-am prea fost pe aici de când mi-am
pierdut mințiile. Dau din umeri resemnat și scap un „recunosc” printre dinți.
Broasca vede regretul și mă recunoaște și în cele din urmă se sucește și mă
lasă.
Înăuntru, cameră are pereți închiși
și aer rece și parcă timpul altfel trece. În mijloc stă trufașă o coloană albă
de granit, iar în vârful ei, stai tu, pe o platformă. Luminată de un bec anemic
ce pare a-ți fi aureolă. Te joci mecanic și nepăsătoare, iar eu îmi amintesc că
am mai fost pe aici, încercând să contruiesc o scară ce s-ajungă până la tine.
A trecut ceva timp de atunci, iar eu am învățat că e imposibil de făcut așa că
de data asta am venit pregătit cu un baros. Lovesc frenetic în al tău
piedestal, iar deranjul îți trezeste puțin interesul, dar doar pentru că îți
întrerupe monotonia de zi cu zi. Bucată cu bucată, granitul se sfarmă acoperind
florile și ciocolata și gândurile și sentimentele mele, lucruri ce acum ceva
timp ți le-am oferit și acum zac inerte, aruncate la baza piedestalului de
granit. Te cobor încet, încet în lumea mea și când ochii tăi mă privesc, mă
opresc. Sunt epuizat, dar am reușit. Te privesc și mă mai îndrăgostesc o dată.
Rochie crem cu cireșe de vară. Ochii îmi coboară și îți văd jucăria...și mă
regăsesc... într-o societate în care totul e senzațional și într-un superlativ absolut,
doar eu și restul lumii ne găsim într-o zonă de „nu ești...”. Nu ești destul de
bun, nu ești destul de periculos, nu ești destul de frumos, nu ești destul de
bogat, nu ești destul de înalt, nu ești destul de slab, nu esti destul de
puternic, nu ești destul de încrezător și ajungi să crezi că nu ești...deloc.
Îți cresc aripi și o iei din loc,
iar eu scap barosul ce-am crezut că-mi va da putere și te privesc fascinat, cum
priveam noi mai demult avioanele ce se-nălțau cu noaptea-n cap.