Poposesc ghemuit în mijlocul unui lac liniștit și mă gândesc. Gânduri
vechi ce se mișcă greu. Tălpile-mi ating suprafața rece a apei fără să o
deranjeze. Tot universul zace într-un echilibru asemănător aceluia dinaintea
timpului.
Sinapse ce se-nbrățișează te găsesc.
Soluția și răspunsul gândurilor mele prăfuite, te creează și universul se
resemnează. Cuvinte întortochiate asumă rolul părului tău ușor creț, iar
vocalele deschise se rotunjesc în ochii tăi. Ușor, trupul tău prinde formă. Eu vreau
doar să-ți pun dragostea ca buze și simfonii ca cercei. Ești gata! Întreagă-n
fața mea și nu-ndrăznesc. Nu știu cum să te am, nu știu cum să te folosesc.
Pășesc spre tine și te sărut. Ochii
ți se deschid și buzele ți se mișcă lăsând aerul să te pătrundă. Mă vezi și
dragostea de pe buze ți se duce ca rujul. E-nlocuită de ură și dezinteres. Mă
sperii și oglinda de sub picioare o simte. Tremură. Ridici mâinile și mă
cuprinzi. Mă dai pe spate și mă scufunzi în liniștea de sub apă. Mi-e frica și
mă zbat, dar mai rău îmi fac. Puținul aer pe care mi l-ai dat când te-am
sărutat se duce, iar eu mă scufund spre necunoscutul familiar al umbrelor din
trecut.
Timpul nu are relevanță aici, dar
știu că a trecut. Nu ți-am văzut chipul de mult și mi-e dor. Nu fac nimic decât
să cad. Nu știu cât mai am, dar nu am voință să mă interesez. Privesc cu ochi
inchiși lumina ce nu o mai zăresc și îmi spun că nu știu să mă-ndrăgostesc.
No comments:
Post a Comment