Ți-aș spune
multe și mărunte, doar că nu te mai decizi să taci. Ești prea ocupată să ataci,
dar nu e vina ta. Nu ști ce faci. Te privesc și te urmăresc. Te plimbi dintr-un
colț în altul gesticulând. Nu asculți liniștea mea pentru că vrei să te
descarci. Te las și nu te-ascult pentru că știu că multe lucruri le-ai
dezmoșteni mâine dimineață.
Ochii te
țintuiesc și tu ridici privirea frustrată și nelămurită. Papucii primesc glas
și pășesc spre tine. Mâna mi se îndreaptă spre tine. Degetul mare îți
pecetluiește buzele în timp ce restul te duc mai aproape de mine. Te-apropie de
liniștea mea și în ea mă auzi, iar ea îți spune așa:
„ Știai că
izvorul fricii e iubirea? Imagineză-ți că nu ți la nimic în lumea asta, obiect
sau persoană, nici măcar la tine. Crezi că ți-ar mai fi frică? Tu vrei să nu-mi
mai fie frică, dar nu ști că singurul motiv pentru care îmi e, ești tu. Și da, deseori
mi-e frică că vorbele ce încă le renegi dimineața, vor uita să-ți mai coboare
de pe buze și că va fi o noapte care va fi ultima în care tricoul meu va mai
mirosi a parfumul tău, dar singurul motiv pentru care o fac, ești tu. Așa că
nu-mi mai cere să nu-mi fie frică, pentru că atunci voi simți că nu te mai
iubesc cum meriți, cere-mi doar să uit să-mi fie frică. Ocupa-mi timpul, gura și
inima. Fă-mă să uit!”
E dimineață
și taci. Ochii ce mă priveau la un momentdat bulbucați acum s-au liniștit. Stau
țintiți spre nimic și parcă și-au uitat rolul. Vorbele ți se-noadă-n gât și parcă
le e frică să iasă. Acum mă auzi cel mai bine.
Acum
ți-e frică și ție.
No comments:
Post a Comment