Nov 26, 2015

Love 2.1.



Noaptea începe cu licurici mecanici colorați pe tavan. Se mișcă greoi într-o pădure ce stă să se aprindă. Mișcările devin din ce în ce mai alerte, chemând cu ei oameni frumoși cu suflet tânăr. Căștile așezate pe urechi încep să tremure pe ritm. Și tremură mai repede și tremură mai tare și tremură mai colorat și tremur și eu o dată cu ele. Închid pentru o secundă ochii și îmi potrivesc inima. Beat-uri pe minut și pulsuri pe secundă.
            Podiumul vibrează sub tălpi și îmi ridic privirea. Văd mâini în aer și trupuri ce se mișcă. Simt vapori de fericire cum se ridică spre ceruri artificiale și ce apoi se revarsă peste toți. Ne mișcăm toți pe același ritm de parcă stăpânim un singur trup. Mintea ne e undeva departe pentru că nu avem nevoie de ea ca să simțim. Ating butoanele și clapele cu grijă de parcă v-aș atinge pe voi, de parcă ne-aș atinge pe noi. Ating, învărt, lovesc. Simt, trăiesc, iubesc. Am găsit melodia potrivită și o las să curgă. Se prelinge prin mulțime și vă alimentez sufletul ce a uitat să existe până acum.
            Volumul crește, pulsul se grăbește, nimeni nu vorbește. Mă dau în spate și vă privesc. Sunteți unul și te văd. Te ridic încet, te port și te fac să auzi ritmuri ce te cutremură. Contruiesc o lume perfectă și ți-o arăt cum se distruge. Îți dau extazul și te fac să crezi că-l poți atinge. Creez o noapte perfectă. Una în care sunt din nou copil, una în care lumina licuricilor nu se va mai stinge.

Nov 22, 2015

E vineri



E vineri seara și nu știu cum, dar mă găsesc îngenunchiat în fața unor faruri albe. Răcoarea se lasă și se așează printre porii mei închiși. Ochii disting puține, dar oricum seara asta simt. Simt mai intens ca niciodată faptul că nu mai simt nimic. Sentimente stau închise undeva în trecut așa că toate sunt pătate cu nostalgie. Pentru o perioadă mă amăgeam că sursa problemei e lipsa persoanelor noi din viața mea, dar toți prietenii sunt vechi după primul salut.
            Asfaltul se contopește cu genunchii mei și singurul gând ce mă bântuie e că responsabilitatea de a face pe cineva fericit e mult prea mare pentru mine. Și cum ar putea să nu fie când eu nu sunt capabil de a înțelege cu adevărat ce înseamna asta. Întotdeauna am fost de părere că fericirea necesită prostie sau o imersiune totală în ignoranță. O viziune egocentristră ce presupune stoparea lumii pentru satisfacția personală. Cât de prost am fost să mă gândesc că te-aș fi putut face fericită, reușind să fac abstracție de propria-mi insatisfacție. Rareori am reușit. Sunt un actor bun, în perioade scurte de timp. Noaptea mă ajuta . Îți amorțea simturile, făcând numărul meu de iluzionism mult mai plauzibil.
            Farurile se apropie și mă fac să revin, pentru câteva clipe, la realitatea prezentului ce stă să treacă. Luminează materia cenușie și o face albă ca inocența anilor de demult. Grimasa se schimbă. Un rânjet fragil atârnă de colțurile gurii ca o fantoma a zâmbetului imortalizat în pozele copilăriei. Ultimele momentele de fericire. Îmi pare rău că nu m-ai cunoscut atunci. Ochii se umezesc și mă mint că sunt molecule de apă din ceață ce se joacă în jurul irusului meu deschis.
            Lumina e atât de aproape încât mă încălzește, iar zgomotul ei mă surzește. Întind brațele și expun pieptul ce gâzduiește o inimă ce bate mai mult mecanic. E momentul ca mintea mea să se oprească și asta e singura cale.